Există o mare varietate de scrieri în aceste plăci, însă alfabetul predominant este cel grecesc, cu unele adaptări. Este surprinzătoare, pentru un falsificator, această opţiune, mai ales că, la vremea aceea, Hasdeu vehicula existenţa a două alfabete dacice inedite - unul adus chipurile de către Deceneu din Egipt, altul perpetuat într-un sistem de scriere atribuit secuilor din Transilvania prin sec. XIII. Autorul presupusului fals ar fi putut pune pe seama dacilor un alfabet propriu, unitar, dacă ar fi vrut să demonstreze gradul lor superior de civilizaţie.

E bine ştiut că un popor care nu cunoaşte scrierea, atunci când împrumută un sistem de scriere, nu selectează din el doar anumite semne, pe care le consideră necesare, ci îl ia în bloc, cu toate semnele, chiar dacă acestea nu îi sunt suficiente (pentru că deţine şi unele sunete străine faţă de limba neamului de la care împrumută scrierea), sau chiar dacă unele semne nu îi sunt de folos (pentru că nu cunoaşte sunetele respective). Cu timpul, semnele inutile sunt eliminate sau folosite pentru notarea altor sunete, şi se adaugă semne noi pentru sunetele specifice limbii respective (JEFFERY 1961: 41 şi urm.).

Exemplul clasic îl constituie alfabetul grec, descendent din cel fenician, care era un alfabet consonantic, potrivit pentru notarea unei limbi semitice. Grecii au folosit unele dintre semne pentru notarea vocalelor, au redistribuit semnele care notau cele patru siflante feniciene (căci ei nu aveau decât o siflantă), au creat semne noi (de pildă omega - ω, creat de ionieni prin alăturarea a doi omicron - o, sau ψ - psei, de origine necunoscută). Au existat diferenţe în modul cum grecii din diverse părţi au adaptat alfabetul fenician. De pildă, alfabetele greceşti occidentale au folosit semnul het pentru notarea aspiraţiei, în vreme ce ionienii, al căror dialect nu cunoştea psiloza, au folosit acest semn pentru notarea vocalei e lung (eta), grecii occidentali notau prin X grupul consonantic ks, pe când cei orientali notau velara surdă aspirată kh etc. Multă vreme, grecii nu au perceput noul lor alfabet ca pe un alfabet propriu, ci spuneau că scriu cu litere feniciene. În realitate, după toate modificările aplicate alfabetului fenician, a rezultat un alfabet nou. La fel s-a întâmplat şi cu alfabetul latin, care are la bază alfabetul grecesc occidental (chalcidic), luat prin intermediar etrusc. La fel se poate spune şi despre scrierea geţilor de pe plăci: nu mai putem vorbi de alfabetul grec, ci de o scriere getică proprie, aşa cum mai târziu se va vorbi de un alfabet gotic şi de unul chirilic.

Geţii cunoşteau, pe lângă scrierea grecească, şi alte scrieri de origine necunoscută, probabil foarte vechi. E posibil ca aceste scrieri să nu fi fost foarte potrivite pentru notarea limbii lor şi, la un moment dat, să fi început să folosească alfabetul grec, în varianta sa ioniană (se ştia oare, la vremea presupusului falsificator - nu mult după jumătatea secolului al XIX-lea, că în coloniile dobrogene se folosise alfabetul ionian?). Sau, la fel de posibil, să fi adoptat alfabetul grec din motive de "modă", din nevoia de a-şi alinia "cancelaria" la curentul vremii, deoarece mai toate neamurile barbare care cunoşteau scrierea (fie şi doar la nivelul curţii) foloseau acest alfabet. Probabil că încercarea de a folosi alfabetul grec curat, nemodificat (tipul A), nu a avut mari sorţi de izbândă, din pricina diferenţelor considerabile dintre sistemul fonetic grecesc şi cel getic: getica pare să nu facă distincţie între vocale lungi şi scurte (dar distinge între vocale deschise şi închise), şi cunoaşte sunetele palatale, absente din greacă. Din acest motiv, alfabetul grec a fost, în prima fază, augmentat (tipul B), prin adăugarea semnelor pentru cele două palatale, luate dintr-o scriere arhaică cursivă (tipul C), iar în a treia fază simplificat (tipul D), prin eliminarea semnelor pentru vocalele lungi  - eta  şi omega, şi a lui y. Procesul este foarte asemănător cu cel suferit de alfabetul fenician ajuns la greci, şi de alfabetul grec ajuns la etrusci şi la romani. La fel s-a întâmplat şi cu alfabetul gotic (care cuprinde trei semne superflue, fără valoare fonetică) şi cu cel chirilic (care a adăugat o mulţime de semne noi), ca să ne raportăm doar la aria europeană. În epocile mai recente, adaptările s-au făcut cu predilecţie prin adăugarea de diacritice la semnele existente, nu prin adăugarea de semne noi (vezi cazul românei, cel al limbii cehe, al polonezei, al limbii turce), aşa încât nu mai iau naştere alfabete oficiale noi.  

Există în aceste plăci o mare diversitate de scrieri, vădind nu doar "mâini" diferite, ci şi epoci şi locuri diferite. Tipurile de scriere se corelează impecabil cu detaliile din plăci (ilustraţie, decoruri, informaţii din texte),  lucru foarte greu de realizat de către un plauzibil unic autor. Dan Romalo a operat o clasificare generală a alfabetelor din tăbliţe în clasic, preclasic şi arhaic. Noi propunem o clasificare mai detaliată, în câteva categorii mari, fiecare având subtipuri şi variante. Am identificat două categorii: greceşti (categoria I) şi "semigreceşti" sau cursive (categoria II), la care se adaugă o categorie eterogenă de scrieri necunoscute (III). Inciziile, făcute după turnarea plăcilor, beneficiază de o atenţie specială, în categoria IV. De asemenea, monogramele şi logogramele (categoria V). Primele două categorii, cel mai bine reprezentate, conţin fiecare câte trei tipuri mari,  notate cu litere majuscule (care uneori au coincis cu iniţiala unui nume propriu asociat). Subtipurile sunt notate prin adăugarea unei cifre la litera tipului. Variantele tipurilor sau ale subtipurilor sunt notate prin adăugarea unei litere minuscule.

Între tipurile nedescifrabile, cele mai interesante (şi mai vechi) par să fie scrierile de pe altare şi de pe frontoanele templelor. Dintre scrierile descifrabile, tipurile C1 şi F1 par a fi cele mai arhaice şi mai depărtate de alfabetul grec. Există, indubitabil, o logică limpede în distribuţia acestor scrieri în plăci, şi se întrevede cu destulă uşurinţă modul în care au evoluat în timp, şi-au adăugat semne proprii, au renunţat la semnele inutile, au coexistat sau au fost concurate de scrieri mai "moderne", s-au adaptat la curentele vremii. Dacă tot acest proces a fost gândit de o singură minte umană, ne aflăm, cu siguranţă, în faţa unui geniu inegalabil.

I. alfabete greceşti

3. B (Burebista), B1

2. D (Decebal), D1 (Duras), Da (Orolio / Helis 3), Db (Cotizo 2)

V.  monograme şi logograme