Considerente privind «Tăbliţele de plumb “dabogete”»

Dan Romalo

15 august 2005

Apariţia publică a volumului Cronică apocrifă pe plăci de plumb? apoi, în nouă ediţie, a Cronica, getă, apocrifă, pe plăci de plumb?  a stîrnit unele comentarii care, ţinînd seama de calitatea lor, cer o analiză şi o evaluare, de dorit, ceva mai obiectivă.

În acest sens poate fi amintit, în primul rînd, un episod din programul TV „Istorie Polemică”, la care academicianul Alexandru Vulpe, fără a prelua vreo informaţie din lucrarea citată de dînsul, s-a „limitat extensiv” să asigure publicul că demult cunoaşte existenţa plăcilor puse în discuţie, că din primele clipe de parcurgere a lor dînsul s-a convins că sînt falsuri „evidente şi incontestabile” şi că aceasta a fost părerea tuturor specialiştilor care au avut cunoştinţă de ele. Şi că, dacă aceasta este părerea specialiştilor, subiectul nu mai trebuie pus în discuţie, nici prezentat publicului, pentru a evita exacerbarea curentului tracoman. Totala neimplicare în discuţie a prezentatorului programului, profesorul Neagu Djuvara, cît şi comentariul pe cu totul alte teme decît cea legată de corpusul însemnelor de pe plăcile de plumb al profesorului Sluşanschi, au „betonat” mesajul academicianului Alexandru Vulpe, anume lucrarea menţionată nu trebuie luată în seamă, ea neavînd alt merit decît acela de a economisi transportul anevoios al grelelor plăci de plumb.  

Luînd seama că a apărut pe internet şi The Romalo Tablets (soltdm@hotmail.com), în care Sorin Olteanu susţine aceeaşi teză, anume că numai părerea specialiştilor trebuie transmisă publicului, m-am decis să „comentez comentariile” transmise prin mass media despre Cronică. Asta în apărare faţă de acuzaţia că aş intoxica publicul cu un subiect nociv care nu trebuie abordat în vreo cercetare serioasă şi nicicum comentat în public.

Astfel, doar punctat in idei principale – punctat pentru supunere faţă de înţeleapta vorbă din bătrîni: vorbă multă, sărăcia omului – ar fi de luat în seamă următoarele:

1. Mai toate problemele cercetate modern se efectuează, azi, multidisciplinar.

2. Nefiind licenţiat nici in istorie, nici în filologie, am redactat Cronica ... cu rezervele ce se impun unui amator decent cultivat în aceste două domenii, dar şi cu îndrăzneala unei calificări în ştiinţe exacte care m-a obligat să asimilez şi rigoarea analizelor/demonstraţiilor matematice, şi axiomatizarea procedeelor de rezolvare a problemelor abordate – cu precizarea ab initio a premiselor adoptate – şi logica în selectarea faptelor semnificative cu obligaţia expunerii coerente a motivaţiilor aferente, şi, nu în ultimul rînd, teoria sistemelor, din care am desprins că nu e îngăduit a se trage concluzii generale din analize punctuale.

3. E oare lăudăroşenie? Cititorul volumului va decide. Toate acestea le-am folosit cinstit, ce e drept ca nespecialist, în materia studiului publicat, lăsînd deschisă calea spre orice concluzie logic-coerentă bazată pe faptele prezentate, i.e. evitînd să formulez concluzii definitive, ci sugerînd doar unele reieşind firesc din datele prezentate.  

4. În acest spirit m-am angajat în studiul corpusului de vestigii prezentate în volum. În esenţă, am conturat studiul ca un aport parţial la o viitoare abordare profesională a problemei. Am precizat în mai multe rînduri în studiul meu că decriptarea pe care o propun este doar o provocare pentru o abordare calificată. O provocare pentru a forţa ieşirea din ignorarea sistematică a ansamblului de vestigii cu specific unitar care, oricum, prin amploarea lui şi indiferent de preconcepţii, se constituie într-o problemă de interes cultural poate major.

5. Trista constatare pe care trebuie să o fac acum este că mai toţi comentatorii studiului publicat de mine în colaborare cu Aurora Peţan se pronunţă fără a-l fi consultat minimal serios, sau refuză sistematic orice referiee la motivaţiile justificative expuse în studiu.

6. Aşa, de pildă, Sorin Olteanu scrie în textul Tăbliţele de plumb „dabogete” (......): „... plăcuţele de plumb ar putea fi valorificate măcar într-un album, dacă nu într-un volum monografic, şi ....”. Dar ce este atunci Cronica getă, apocrifă pe plăci de plumb? în care Aurora Peţan şi cu mine expunem mai tot ce se ştia la ziua apariţiei volumului despre acest subiect? Că nu este în sensul preconcepţiei adoptate de dînsul, ci doar relatare de fapte, observaţii şi interpretări tentativale, nu-l face mai puţin existent.  Se vede că Sorin Olteanu n-a avut curiozitatea măcar să răsfoiască volumul. Cinstea intelectuală – dacă nu simpla politeţe – ar fi trebuit să-l facă să citească atent studiul înainte de a formula concluzii proprii. Sau de a afirma despre Aurora Peţan, fără a o numi explicit, că „...a găsit cu cale să atragă atenţia asupra sa , clamând, fără nici un argument, autenticitatea plăcuţelor.” Deci Sorin Olteanu nu a înregistrat argumentarea strictă a Aurorei Peţan în expunerea sa la Academia Română, nici cea de senzaţie pentru oricine a pătruns temeinic în subiect, din volumul citat. Oare are Sorin Olteanu statura să emită astfel de păreri asupra unei tinere care, oricum, are deja contribuţii ştiinţifice semnificativ mai importante decît cele ale dînsului?

7. Îmi pare rău că afirmaţii regretabile mă obliga la o precizare care ar putea fi percepută ca polemică – nu este intenţia mea – dar cred că realitatea nu trebuie să fie înregistrată prin amintiri, în mod voit sau nu, deformante. Scrie Sorin Olteanu: „Am luat, de aceea, decizia de a-i comunica d-lui Romalo rezultatele la care ajunsesem şi de a încerca să-l conving să renunţe la „traduceri”, pentru a se limita la publicarea doar a fotografiilor ....” 

Realitatea este alta. I-am propus atunci domnului Olteanu să colaborăm la publicarea în comun a studiului întreprins de mine. După două-trei şedinţe de lucru în comun, dînsul a dispărut subit, singura maniferstae ulterioară fiind trezirea mea la ora patru dimineaţa pentru ca să mă „implore” (exprimarea dînsului cu voce vesel-chefuită – de ce nu, sînt şi eu amator de veselie), să nu public „traducerile” din manuscrisul pe care i-l împrumutasem şi pe care îl xerocopiase între timp, manuscrisul fiindu-mi restituit ulterior de către soţia dînsului. Cît despre rezultatele pe care le-a obţinut studiind «Tăbliţele „dabogete”» (denumirea îi aparţine) nu aflu decît acum prin „ciorna” articolului pe care l-a inregistrat pe internet.

8. Din rezultatele comunicate pe internet de Sorin Olteanu am reţinut:

a)      Analizînd în mod destul de serios modul de execuţie a textelor şi a figurilor de pe plăci, conchide că acestea au fost înscrise cu poansoane şi ştampile individuale de litere şi de figuri, urmele aceleiaşi scule regăsindu-se pe mai multe plăci în mod aparent identic. Din aeastă observaţie judicioasă trage însă concluzii foarte probabil greşite, anume: 1) că acest fapt ar fi „un prim puternic argument împotriva vechimii plăcuţelor şi a presupuselor lungi etape de redactare.” şi, 2) că „plăcuţele au fost confecţionate deodată”.

Ambele afirmaţii sînt gratuite, deoarece atît poansoanele cît şi ştampilele puteau fi nu din lemn, presupunerea lui Sorin Olteanu, ci din metal – bronz sau oţel – acelaşi instrumentar fiind folosit în mod firesc în lungul a poate mai mult de un secol în cadrul unui atelier situat într-un centru politico-religios.

Evaluarea şi comentarea separaţiei dintre epocile de scriere, aşa cum o face Sorin Olteanu, o las în seama unor specialişti ca Aurora Peţan (o va „clama” oare?). Din partea mea, doresc doar ca Sorin Olteanu să precizeze cum se justifică numerotarea „tăbliţelor” a căror fotografii le reproduce pentru a susţine teza dînsului.

Tot legat de procedeul de confecţionare a semnelor de pe vestigiile abordate în studiu, dînsul afirmă că „.... tehnologia este simplă şi la îndemâna oricărui om cu puţină pricepere şi talent: matriţele se fac din lut, eventual ars, cu ajutorul unor poansoane din lemn ...” etc.

Cu toate că nefiind un specialist în confecţionarea de forme de turnare a metalelor de talia lui Sorin Olteanu – am urmat, cu aproape şase decenii în urmă, doar un singur curs cu aceast subiect, lovindu-mă apoi practic de el în lungul activităţii mele profesionale – mi-am permis totuşi să includ în studiul meu un scurt capitol cu implicaţiile acestei probleme, sugerînd că, datorită lipsei de refulări observabile cu ochiul liber pe fotografii, apoi chiar pe unele dintre plăcile regăsite, formele nu puteau fi din lut. Sorin Olteanu nu s-a ostenit nici să consulte studiul meu la acest capitol, nici să se uite atent la fotografiile de detaliu de care dispune pentru a-şi adapta ipoteza la ce constată pe plăci. Eu am sugerat o posibilă metodă de execuţie, efectuînd şi cîteva experienţe practice al căror rezultat este consemnat în studiul publicat. Totuşi, am lăsat subiectul deschis din convingerea că el cere o cercetare mult mai serioasă pentru a fi încheiat convingător. Asta îndeosebi deoarece, văzînd tiparele din lemn pe care le‑a folosit Diaconul Coresi pentru tipărirea cărţilor, ajung să mă întreb dacă nu cumva ar fi îngăduit a imagina că ar fi fost folosit în antichtate un procedeu similar. Dar asta ar presupune nonidentitatea caracterelor individuale, problemă pe care eu nu am abordat-o.   

Aştept cu nerăbdare comunicarea rezultatelor experimentale obţinute prin metoda atît de simplă preconizată de Sorin Olteanu.

Neavînd calificarea cerută, nu voi aborda subiectele de  scriere, transliterare şi de limbă pe care le atacă Sorin Olteanu, mirîndu-mă doar de afirmaţii ca „O primă şi uriaşă greşeală ..... este aceea că atât literele greceşti cât şi corespondentele lor „arhaice” trebuie pronunţate ca în greaca modernă ...”. O afirmaţie care, bănuiesc, nu se justifică decît prin eliminarea preconcepută a unei posibile origini antice a textelor, caz în care nu avem cum şti modul cum se pronunţau cuvintele scrise cu litere arhaice. Consecinţa este că, prin eliminarea preconcepută a unei posibile origini antice a textelor, Sorin Olteanu, implicit, anulează „demonstraţia” sa. Asta deoarece, elementar logic, nu se poate dovedi un lucru eliminat ab initio.

Tot în mod periferic mă întreb de ce unele litere chirilice nu ar fi putut fi adoptate în slavonă dintr-un fond tradiţional practicat, din antichitate, în arealul ponto-danubian. Ele, cert, provin de undeva; de ce de departe şi nu dintr-o prealabilă existenţă locală?

În  masa de considerente critice la intepretările mele, am găsit şi un minuscul motiv de satisfacţie atunci cînd am citit „Oricât ar părea de greu de crezut, limbile evoluează permanent ...”. Ca nespecialist, măcar atîta ştiam şi eu, chiar de mult.

Privitor la Zamolxe – care nicăieri pe plăci nu e caracterizat cum susţine Sorin Olteanu „ Zeul suprem al dabogeţilor este, pe plăcuţe, Zamolxis .... „, ci apare ca om, posibil discipol al lui Pitagora în spaţiul religios al Egiptului – rămîn nelămurit în privinţa concluziei dînsului că folosirea în scrierea de pe plăci a grupării /Zamol-/, în opoziţie cu /Zalmo-/ ar dovedi certa plăsmuire modernă a plăcilor. Sorin Olteanu se înscrie aici pe linia adoptată de academicianul Alexandru Vulpe, care, în apariţiile sale la televiziune, a afirmat că forma Zamolxis şi nu Zalmoxis dovedeşte fără dubiu falsul, argumentînd că inscripţia descoperită în 1959 la Histria, care înregistrează rădăcina /zalmo-/ în numele Zalmodegikos ar închide discuţia despre forma /zamol-/ din numele înregistrat pe plăci.

Rămîn uimit. Cred că nu sînt singurul supravieţuitor care îşi aminteşte de lecţia de matematică din clasele primare în care învăţam că nu se adună mere cu pere. Mai evoluat exprimat: de cele două părţi ale semnului egal – nu numai în matematică, ci şi în logica de toate zilele, trebuie să se afle entităţi de aceeaşi natură, chiar dacă altfel configurate. Or, ce echivalenţă semnificativă se poate afirma că ar leaga  numele personajelor istorice aici menţionate? (un bun prieten de al meu se cheamă Romano).

No comment. 

Însfîrşit, atunci cînd Sorin Olteanu afirmă – în „ciorna unui articol viitor” lansată pe internet – că  „pocirea neverosimilă a numelor istorice (câtă vreme un falsificator ar fi urmărit, dimpotrivă, să redea aceste nume cît mai convingător), ...” el, desigur fără să vrea, confirmă argumentul, bazat pe această anomalie, de originalitate antică sugerată în studiul Romalo Peţan, argument devenit mai convingător în urma ultimelor informaţii documentare pe care le‑a cules Aurora Peţan în legătură cu „pocitele” nume.

În pofida atîtor obiecţiuni pe care le-am formulat pînă aici, reţin o idee interesantă din Concluziile oferite de Sorin Olteanu, idee care cred că merită să fie luată în seamă măcar ca ipoteză de studiu. Acesta este, în formularea dînsului, „ .. toate acestea aflate în contrast evident cu cunoştinţele istorice şi lingvistice la care autorul nostru putea avea acces (...) mă fac să cred că intenţia plăcuţelor (ori măcar cea iniţială) nu a fost să devină ceea ce par ele astăzi, adică falsuri istorice. Ele sunt „jocul secund” al unui artist, materializat într-un univers fictiv: o istorie, un popor, o limbă şi o scriere, şi care şi-a făcut apoi o ocupaţie (...), din a explora acest univers”.

Ipoteza poate deveni interesantă cu condiţia să se găsescă, în cadrul ei, răspuns la un set minimal de întrebări, anume:

·        În ce lume, ambianţă, şi epocă ar fi putut un artist ca cel presupus prin ipoteză să acumuleze cunoştinţele necesare ca să lege, în mod plauzibil şi coerent, măcar numele proprii, istoric atestate, menţionate în textele de pe plăci?

·        Cum ar fi putut deprinde tehnica, totodată şi acumula mijloacele de lucru necesare confecţionării mulţimii de plăci la calitatea care se poate constata pe rămăşiţele încă existente?  

·        Cum şi unde le-ar fi ţinut atît de puţin la vederea lumii – cu toate că prinse cu cuie pe pereţi, dovadă urmele de prindere de pe majoritatea plăcilor – încît să nu se fi aflat de existenţa lor înainte de o apariţie spontană, în mod cu totul misterios?

·        Prin ce poziţie socială a putut să-şi asigure artistul independenţa în timp şi fondurile necesare dedicării execuţiei unei opere de aşa largă amploare (cu siguranţă mai mult de o tonă de plumb)?

·        Ce formă de psihic poate explica dedicarea unei importante cîtimi din viaţă pentru a produce o amplă operă de certă valoare artistică pentru ..... a nu o arăta nimănui?

·        Prin ce inspiraţie genială a putut artistul sa ghiceasca configurarea exacta a cetăţii de la Grădiştea Muncelului, aceasta fiind deopertată de-a bia după 1950. Şi să-i şi dea numele „pocit” de Sarmigietuza.

·        Cum de a putut nimeri artistul, din pură întîmplare, pe o închipuire atît de fantastică cum este Şarpele Tomitan, descoperit în 1956 în strat arheologic atestat ca neumblat, şi să o includă, perfect asemănătoare, pe trei sau patru din plăcile de plumb?

·        Ce l-a condus pe artist să pocească în mod atît de nepotrivt – aprecierea este a lui Sorin Olteanu – două nume atît de solid atestate clasic ca Sarmisegetuza şi Deceneu, şi asta tocmai în acea formă „pocită” care se găseşte atestată în manuscrise medievale nou puse în evidenţă, după cum semnalează Aurora Peţan în chiar volumul „Cronica getă, apocrifă, pe plăci de plumb” (ed. Alcor), de curînd aflat pe piaţă?

Sînt chiar nerăbdător să aflu portretul psihologic al unui astfel de creator.

Ieşind aici din concluziile comentatorilor pe care la rîndul meu le-am comentat, încerc să formulez propriile mele concluzii şi mă descopăr încercat mai mult de întrebări decît deschis către concluzii evidente.

Astfel, cum aş putea explica faptul că, timp de mai bine de un secol, ansamblul istoricilor noştri nu au luat în seamă un amplu ansamblu de vestigii cu specific unitar de o surprinzătoare originalitate? A fost, atunci, frica de a se compromite prin studierea unui eventual gigantic fals? Sau i-a timorat posibilele ascunzişuri din spatele unei provenienţe îndoielnice? 

Atunci ca atunci. Dar cum se face că azi, cînd, mondial, cercetările referitoare la originile istorice ale atîtor naţiuni se extinde în mod uimitor, istoricii noştri parcă ar fi înţelşi ca să înnăbuşe orice studiu purtînd asupra unui ansamblu de vestigii ca cel amintit. Dar, fie că vestigiile sînt plăsmuiri – în care caz ele ar dovedi prezenţa, cîndva, la noi, a unui geniu incredibil de imaginativ, dotat cu extraordinare cunoştinţe generale şi cu uimitoare abilităţi artizanale, caz senzaţional pe plan mondial –, fie că sînt înscrisuri original-antice şi, ca atare, de o incomensurabilă valoare culturală universală, s-ar cuveni ca ele să fie cercetate cu extremă seriozitate. Şi dacă e aşa, cum poate fi înţeleasă aparenta rîvnă a istoricilor noştri de seamă în a impune tăcerea asupra acestui subiect? Cum de e posibil ca această tendinţă să-l împingă pe un istoric, academician, să exprime prin mass media, în calitate de „specialist”, argumente atît de precare încît, ştiinţific, s-ar ruşina un amator să le susţină? 

Oare „teama” de tracomani, de tracomanie, poate explica, şi justifica, o astfel de atitudine? Poate fi o explicaţie extensibilă asupra întregului corp de istorici ai noştri?

De ar fi numai atît, îmi pare că mai înţeleaptă ar fi hotărîrea unuia dintre forurile care administrează cultura noastră naţională de a iniţia un cerc multidisciplinar de studiu foarte serios – cu drept de liberă argumentare, logică şi nedigresivă în discuţii, a problemelor legate de ansamblul de vestigii semnalat prin publicarea studiului „odios”.

Un cerc în care moderator şi arbitru ar fi nu un istoric sau un filolog, ci un logician de largă cultură şi independenţă de spirit. Asta pentru a combate – de dorit către eradicare – prea larg practicata metodă de digresare la infinit ca mijloc de contraargumentare.  

Este o propunere motivată de credinţa mea că nu prin argumentări precare şi interdigo se poate crea o atmosferă culturală sănătoasă, favorabilă unui progres social-cultural de bună calitate la noi în ţară.