Plăcile de plumb constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute) de inscripţii în relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant greceşti şi cu ilustraţie bogată, cu referinţe la civilizaţia geţilor şi a dacilor. Piesele au fost fotografiate în timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, la iniţiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor. O tânără cercetătoare, Marioara Golescu, urma să publice aceste piese sub titlul de falsuri. Conform declaraţiei lui I. Nestor, piesele ar fi apărut în muzeu în vremea lui Grigore Tocilescu, deci undeva la cumpăna dintre secolele 19 şi 20. Nimeni nu s-a îndoit vreodată de neautenticitatea lor, nimeni nu le-a publicat (din păcate nici Marioara Golescu nu a mai apucat), nu le-a studiat nici un cercetător. Nu au beneficiat niciodată de inventariere sau de o menţiune cât de sumară în vreo lucrare. Piesele au dispărut cu timpul (eforturile lui Dan Romalo de a le regăsi, în anii ’80, au eşuat). Au reapărut (nu se ştie de unde) 35 de exemplare în anul 2002, aflate acum la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Două piese se află în posesia Mănăstirii Sinaia, iar alte câteva, de dimensiuni mai mici şi din materiale diverse, se află în colecţii particulare sau în muzee din ţară.

Nu se ştie de unde provine acest corpus, dar tradiţia orală susţine că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape fundaţia Castelului Peleş. Probabil după înfiinţarea Muzeului de Antichităţi (în 1881), copiile au fost transferate la Bucureşti. Însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la Bucureşti provin de la Sinaia, informaţie transmisă prin tradiţie chiar în Institutul de Arheologie, după cum ne-a certificat directorul institutului, acad. Alexandru Vulpe. Acesta ştie de la tatăl său, Radu Vulpe, că însuşi Vasile Pârvan ştia de aceste piese şi de provenineţa lor din Sinaia.

În anul 2003 Dan Romalo a valorificat o parte din fotografiile făcute (din nefericire multe fotografii au fost distruse de vitregiile timpului, o dată cu negativele) în volumul Cornică apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Arvin Press, reeditat în 2005 sub titlul Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Alcor. Dispunem astăzi, prin intermediul acestei cărţi, de cca 50 de imagini inedite, după piese dispărute, la care se adaugă cele 35 de piese regăsite. Dan Romalo a lansat pentru prima dată ipoteza autenticităţii plăcilor (deşi a pus-o sub semnul întrebării) şi a fost primul care a studiat cu temeinicie întreg ansamblul, a transcris textele şi a încercat o decriptare a lor. Probabil lipsa unei pregătiri de specialitate în domeniu, care să-i confere autoritate, dar şi inerţia, scepticismul şi reaua credinţă a unor oameni de ştiinţă (la care se adaugă, poate şi unele interese oculte) l-au scos pe nedrept în afara credibilităţii, deşi eforturile sale au fost considerabile (peste 20 de ani de muncă), iar metodele sale riguroase. Chiar şi după apariţia cărţii, subiectul a continuat să fie considerat lipsit de importanţă, deşi amploarea şi complexitatea ansamblului indică, în cazul unui fals, o minte cu totul genială.  Citeşte aici răspunsul dlui Dan Romalo la reacţiile stârnite de apariţia cărţii.

Analizele de material făcute la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară din Bucureşti de către dr. Bogdan Constantinescu, în luna mai a anului 2004, au relevat o compoziţie asemănătoare celei a plumbului tipografic din sec. XIX, confirmând ipoteza copiilor sau a unui eventual fals. Ipoteza plumbului antic, original, este greu de susţinut la ora actuală. Totuşi, analizele întreprinse pe o singură piesă, piesa 023, la Oxford, de către dr. Peter Northover, au lăsat discuţia deschisă, arătând că plumbul din această piesă este destul de asemănător cu cel dintr-o scoabă dacică autentică, scoasă din zidul cetăţii Sarmizegetusa şi folosită ca martor (romalo 2005: 291-292). Lipsa fondurilor destinate unor analize avansate pe toate piesele păstrate, ne împiedică să ajungem la concluzii clare.

Specialiştii de la Monetăria Statului, pe care i-am consultat, au apreciat, pe baza unor detalii tehnice, că este vorba mult mai probabil de copii făcute în grabă după nişte originale, decât de creaţii moderne.

Cercetările noastre au început imediat după apariţia primei ediţii a cărţii dlui Romalo (în toamna anului 2003). Am prezentat o comunicare în noiembrie 2003, la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, o conferinţă în iunie 2004, la Academia Română, şi o a doua conferinţă, în ianuarie 2005, la Seminarul de Arheologie "Vasile Pârvan" al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. 

În momentul de faţă nu există nici un program oficial de studiere, sau cel puţin de protejare a pieselor, care sunt, în continuare, neinventariate şi prost păstrate. Lipsa de interes a oamenilor de ştiinţă, fie ei lingvişti ori istorici, şi a instituţiilor în grija cărora ar trebui să se afle studierera acestei arhive, este dublată de entuziasmul unor "traducători" fantezişti, lipsiţi de o minimă pregătire în domeniu, care discreditează în mod regretabil subiectul. Chiar dacă buna credinţă a acestora nu trebuie pusă la îndoială, rezultatele lor intoxică opinia publică, compromit subiectul şi îi îndepărtează şi mai mult pe specialişti.

Pentru mai multe detalii legate de istoria acestor plăci cf. cartea jurnalistului Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia: legendă sau adevăr ocultat?, Editura Dacica, 2006, www.dacica.ro.