Introducere | Structura limbii | Variaţia | Lexic | Câteva concluzii

Câteva concluzii

Ce putem spune la o primă investigaţie despre aceaste texte? Că ele oglindesc o limbă naturală, cu structuri şi variaţie, foarte greu de atribuit unui falsificator - fie el lingvist genial şi nebun în acelaşi timp (din moment ce nu urmărea nimic). Că, din punct de vedere tipologic, aspectul general este acela al unei limbi neflexionare, cu silabe predominant deschise, cu topică SVO, cu predominarea postpoziţiei. Că, din punct de vedere genetic, această limbă nu are aspect de limbă indo-europeană. Morfologia sa este neindo-europeană, iar stratul indo-european aşezat ulterior peste acest nucleu nu pare să-i fi influenţat prea mult structura, contribuind doar la configurarea lexicului. Cum se explică absenţa cuvintelor şi fenomenelor atribuite substratului limbii române? O primă explicaţie a oferit-o chiar dl Romalo: este posibil ca această limbă să fi fost o limbă sacră, foarte veche, ştiută doar de preoţi şi de nobili, în vreme ce poporul de rând vorbea o limbă indo-europeană, cea care constituie substratul limbii române. A doua ipoteză pe care o lansăm, mai plauzibilă, dar mai şocantă, este aceea că limba tăbliţelor este pur şi simplu limba dacă, iar această limbă este preindo-europeană – deci substratul limbii române este neindo-european. Aceată ipoteză este mai plauzibilă, deoarece textele conţin cuvinte pur româneşti considerate de origine latină, slavă, de alte origini sau cu etimologie necunoscută, cuvinte care nu s-ar fi putut transmite limbii române dacă această limbă nu ar fi fost vorbită de popor. E adevărat, aceste prime observaţii pot descuraja şi pe cel mai flexibil cercetător, deoarece e bine ştiut şi bătut în cuie că limba dacă este o limbă indo-europeană. Dar dacă am fi obiectivi cu adevărat, ar trebui să recunoaştem că nu ştim mai nimic despre limba dacă şi nici despre raporturile sale cu traca.

Care sunt consecinţele acestei interpretări? Putem propune un scenariu, cu precizarea că nu este nici singurul posibil şi poate fi total eronat, dar este singurul pe care îl întrevedem în momentul de faţă.  E posibil ca limba română să aibă cel puţin două substraturi: unul neindo-european, dacic, şi unul indo-european, tracic. Romanizarea s-a produs rapid, asupra unei populaţii dace rarefiate. Probabil că, după căderea sistemului urban, prin retragerea coloniştilor orăşeni spre munţi, a avut loc o întărire ulterioară a romanizării prin amestecul acestora cu populaţia rurală, mai slab romanizată. Este foarte posibil ca majoritatea coloniştilor aduşi în Dacia să fi provenit din sudul Dunării, adică să fi fost traci romanizaţi. Au existat cu siguranţă şi orientali, sirieni etc., dar numărul acestora era mic. Logic era ca marea masă a coloniştilor să vină din provinciile învecinate. Inscripţiile nu ne ajută, căci cei mai mulţi aveau nume romane, dar arheologii au un cuvânt de spus, ţinând cont de numărul mare de morminte tracice descoperite în ultimul timp. Aceşti traci romanizaţi vorbeau probabil o latină modificată sub influenţa limbii lor autohtone, latină care, imediat după retragerea oficialităţilor, a pierdut contactul cu latina oficială şi a fost năpădită de elemente din substratul tracic, devenind un fel de protoalbaneză romanică. Astfel, romanizarea s-a produs prin impunerea  unei latine tracizate aspura limbii dace. Aceasta este, desigur, doar o supoziţie. În sprijinul ei vine însă şi observaţia că resturile de limbă dacă (glose, toponime etc.) au cu totul alt aspect decât stocul de elemente atribuite substratului prin comparaţie cu albaneza. De pildă, rotacizarea lui  l intervocalic, fenomen foarte proabil de substrat, prezent şi într-un dialect albanez, nu exista în dacă (cf. Alutus, Apulum, Decebalus). Ea trebuie să fi fost tracică. De asemenea, transformările fonetice neaşteptate, întrevăzute în unele hidronime dacice într-o fază târzie (Marisos>Morisos>Mureş, Alutus>Olt), inexplicabile în contextul în care limba dacă ar fi trebuit să dispară prin romanizare, nu să mai evolueze într-o "etapă târzie", s-ar putea explica tot prin influenţa tracică adusă de colonişti. Influenţa slavă este exclusă, căci nu avea cum să opereze asupra hidronimiei majore, controlată în totalitate de autohtoni. În plus, este remarcabil că, din toate cuvintele atribuite substratului prin comparaţie cu albaneza, doar mal este atestat în epocă dacică. Poate fi o întâmplare, o simplă coincidenţă, dar este totuşi, interesant, că nici un toponim şi nici un antroponim dacic nu conţine rădăcini ale unor cuvinte considerate dacice şi continuate de română (de pildă baltă, măgură, moş, mânz). Explicaţia ar putea fi aceeaşi: aceste cuvinte sunt tracice şi au intrat târziu în limba autohtonilor, prin procesul de romanizare. În acelaşi timp, este indubitabil că existau relaţii strânse între geţi şi traci, şi că, foarte probabil, pe o fâşie destul de lată între Dunăre şi Haemus, se vorbea un idiom mixt. Se poate ca informaţia lui Strabon, care spune că dacii sunt din acelaşi neam cu tracii, să se datoreze acestei situaţii de coabitare geto-tracă. Geograful spune explicit că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă, dar nu spune niciodată (şi nici un alt autor antic nu spune) că cele două ramuri vorbeau aceeaşi limbă şi cu tracii, sau cel puţin că limbile lor se înrudeau ori se asemănau.

Desigur, aceste concluzii sunt provizorii, decurg dintr-o analiză fragmentară şi incipientă a corpusului de inscripţii, şi se pot dovedi eronate la o cercetare mai adâncă. Dar am ales să greşim în locul celor care nu au avut curajul să o facă, pentru a contribui la "dezamorsarea subiectului", cum spunea dl Romalo - cel dintâi care şi-a asumat o felix culpa.

[ Back ]