Introducere | Structura limbii | Variaţia | Lexic | Câteva concluzii

Lexic

Nucleul lexical fundamental nu îşi găseşte corespondenţe în plan indo-european (mato „rege”, kotopolo „preot”, kopono „templu”, talipiko „cetate”, dabo „neam”); cuvintele indo-europene de bază lipsesc din textele tăbliţelor (termeni pentru „frate”, "neam, familie, trib, clan, casă", "pământ, ţară, teritoriu, graniţă", "an", "lună", "anotimp", "mare, Pontul Euxin", "aur", "argint", "grâu, alte cereale", "vin", "miere", "lemne", "lână", "oaie", "cal", "călăreţ", "foc", "nume", "duşman, străin", "sacru, sfânt, a sacrifica" etc. etc. - iată doar câteva cuvinte din vocabularul de bază indo-european, care ar fi fost compatibile din punct de vedere semantic cu subiectul tăbliţelor, şi pe care le-am fi regăsit măcar în parte în texte, dacă acestea ar fi fost scrise într-o limbă indo-europeană. E adevărat, există o influenţă indo-europeană clară, dar aceasta nu a reuşit să schimbe aspectul esenţial al limbii (cuvinte precum dio „zeu”, on „în”, patrido „părintesc”). La aceasta se adaugă o puternică influenţă grecească asupra limbii tăbliţelor din Dobrogea (şi, cum era şi firesc, mai slabă în cele din vremea lui Decebal, de la Sarmizegetusa) şi un număr mare de cuvinte latineşti (mai numeroase în cele de dată mai recentă), unele împrumuturi, altele având probabil o origine comună cu cele din latină. Situaţia este oarecum similară celei a limbii etrusce, limbă neindo-europeană, care a împrumutat cuvinte indo-europene şi chiar unele morfeme din latină. Este totuşi stranie prezenţa în număr destul de mare a unor cuvinte ce par a fi latineşti: vor fi fost acestea împrumuturi timpurii din latină sau aveau o origine comună în cele două limbi? Ex.: paceo „pace”, armoso „armată”, purcedeo „a pleca, a porni”. Presupunerea îndrăzneaţă a dlui Romalo cu privire la o posibilă înrudire strânsă dintre latină şi dacă – lucru care ar explica romanizarea rapidă – trebuie cântărită cu multă grijă. Asemănările cu latina se opresc la lexic, care se ştie că este segmentul cel mai mobil, mai supus schimbărilor, dar cele două limbi sunt foarte diferite tipologic şi foarte probabil neînrudite genetic.

În afara numelor proprii, există câteva cuvinte al căror sens este destul de sigur. Pentru mato, Romalo atribuie sensul de „stăpân, stăpânitor”, dar e destul de probabil ca sensul să fie chiar acela de „rege”, deoarece mato este atributul atât al lui Burebista, cât şi al lui Decebal. E drept, el apare şi în compania unor nume de căpetenii obscure, dar nu este exclus ca aceste căpetenii să se fi autointitulat „regi”. Cotopolo este atributul aproape permanent al lui Ceneu, dar şi al lui Diegis şi lui Vezina – deci cu mare probabilitate are sensul de „preot”, atribuit de Romalo. Talipico apare scris sub cetatea Sarmigetuzo  în placa 021, dar apare şi sub reprezentarea cetăţii Genucla, în placa 079 – de unde sensul probabil de „cetate” (Romalo traduce „vârf înalt”), spre deosebire de dabo, care înseamnă foarte probabil „neam”, „trib” sau chiar „ţară, teritoriu”. Dabo (= dava) apare mult mai frecvent singur decât în toponime şi reprezintă elementul peste care stăpânesc căpeteniile din tăbliţe, d. ex. Boeribiseto mato dabo getio (placa 012).

Toponime

Numele de locuri – dacice, dar şi străine – identificate de Romalo sunt: Arrubium, Dinogetia, Genucla, Carsium, Cumidava, Napoca, Sargetia, Sarmizegetusa, Segesta, Sirmium, Ziridava. La acestea se adaugă Căpâlna, identificată în secvenţa copono, foarte frecventă în texte, dar care, prin apariţia sa şi în textele ce provin din Dobrogea, ar trebui să aibă totuşi valoarea unui substantiv comun; sau, dacă este într-adevăr un toponim, Copono = Căpâlna, aşezare de pe valea Sebeşului,  trebuie să fi avut o semnificaţie aparte chiar pentru geţii dobrogeni. Formele sub care apar aceste nume sunt uşor diferite de cele atestate în izvoare. Ainrubio (toponim de origine probabil celtică) consemnat Arrubium în izvoarele latineşti, cu un grup consonantic posibil genuin nr, asimilat în latină. Comieodabo este mai aproape de Comidava lui Ptolemeu decât de cumidavensium dintr-o inscripţie recentă - lucru firesc dacă ne gândim că acea inscripţie era scrisă în latină, de un roman, care percepea altfel sunetele din limba băştinaşilor. 

La aceste toponime se mai pot adăuga alte câteva, rezultate dintr-o segmentare sau interpretare diferită de cea aplicată de Romalo. Tanato şi Bononio în textul 123, corespunzând, foarte probabil, cetăţilor Tanatis şi Bononia de pe Dunăre, prima atestată la Ptolemeu (sec. III) şi Procopiu (sec. VI), cea de-a doua mai bine cunoscută, localizată lângă actualul Vidin. Forma Tanato constituie, pentru dl Olteanu, un argument imbatabil în favoarea falsului, căci forma reală a toponimului ar fi fost Taliata, aşa cum rezultă din alte izvoare târzii, căci Procopiu şi Ptolemeu ar fi copiat greşit. Dar cum poate fi sigur dl Olteanu că nu s-a întâmplat invers, că izvoarele târzii redau o formă coruptă, răspândită în pofida celei autentice? Sau, mai degrabă, că forma Taliata nu este cumva o etimologie populară, de felul celor care umplu itinerariile antice (amintim aici doar Literata, latinizare a unui nume autohton Lederata)? Cum putem demonstra că prima atestare, cea de la Ptolemeu, este greşită, că Ptolemeu a copiat greşit cine ştie de pe unde, iar cei care au scris la patru secole după el au scris corect? De unde ştim că e vorba ab initio de un toponim latinesc, şi nu de unul autohton prost înţeles de romani, deformat pentru a căpăta un sens în limba latină, şi perpetuat astfel?

Foarte interesant este toponimul Tulbiaco din tăbliţa 115, fără îndoială acelaşi cu Tolbiacum, localizat pe Rin, în apropiere de Bonn. Numele apare în Geografia lui Ptolemeu, la Tacitus (Hist. IV, 79) şi la alţii şi aparţine spaţiului germanic. În textul din placă însă, apare însoţit de cuvântul bastarnio, lucru firesc pe de o parte, deoarece se ştie că Oroles, despre care se vorbeşte în text, s-a luptat cu bastarnii (conform lui Dio Cassius şi Trogus Pompeius), dar pe de altă parte surprinzător, deoarece provenienţa germanică a bastarnilor este o certitudine de dată recentă, furnizată de cercetările arheologice ale ultimelor decenii. Izvoarele antice îi consideră pe bastarni celţi (sau chiar geţi!), cu excepţia lui Strabo, care afirmă că sunt "oarecum" de acelaşi neam cu germanicii; publicarea în 1905 a unei inscripţii în care era pomenit un Bastarnus Germanicianus nu a ajutat la lămurirea problemei provenienţei acestui grup etnic, astfel că, în vreme ce Xenopol nici nu-i pomeneşte, Iorga îi socoteşte sigur celţi, iar Pârvan vorbeşte de celto-bastarni şi de bastarni celto-germani (peţan 2005: 331).

Un alt toponim identificabil este Helis, înregistrat în tăbliţe sub forma Elya. Prezenţa acestuia în acelaşi context cu numele regelui Dromichete şi prezentţa sa frecventă în peceţi confirmă valoarea atribuită acestui cuvânt. În placa nr. 120, sunt enumeraţi hiliarhii lui Burebista împreună cu cetăţile pe care le stăpâneau. Orolio, unul dintre cei trei hiliarhi principali (alături de Dapygeo şi Zoraseo), este stăpân la Elya Carseu: poate cetate cu nume dublu – unul mai vechi, altul mai nou, poate două cetăţi, una pe malul stâng, alta pe malul drept al Dunării. Totuşi, săpăturile de la Carsium nu au scos la iveală urmele unei cetăţi getice (cf. ear i s.v.Carsium).

Remarcabilă este şi prezenţa toponimului Moleodabo, sediul căpeteniei gete Zurazieo (în neconcordanţă cu textul lui Dio Cassius LI, 26, 5, care îl considera pe acesta rege la Genucla). Asemănarea cu toponimul Moldova este evidentă. Regatul lui Zyraxes pare să fi fost undeva în nordul Dobrogei – sudul Moldovei, lucru probat şi de relaţiile sale cu sciţii. Prezenţa acestui toponim în tăbliţe ar putea părea anacronică şi ar putea servi drept argument celor care susţin că ar fi vorba de un fals patriotic – iar Hasdeu era moldovean. Totuşi, această atestare nu este singulară: între numele tracice identificate pe peceţile bizantine de plumb din sec. VI, se găseşte şi numele Moldozos (barnea 1984: 97). De altfel, Moldava are structura tipică a unui toponim dacic compus cu dava. Trecerea a>o nu este izolată, ea se regăseşte în unele hidronime dacice (Marisos>Mureş, Alutus>Olt etc.) şi a primit mai multe explicaţii (influenţă slavă sau o modificare produsă în faza târzie a substratului). Desigur, supravieţuirea unui astfel de toponim, presupunând continuitate în memoria băştinaşilor, pare uimitoare, dar există şi alte toponime care au supravieţuit, chiar dacă cu transformări fonetice (d.ex. Carsium>Hârşova).

Numele capitalei dacice apare întotdeauna sub forma Sarmigetuzo, deci cu o silabă lipsă faţă de atestările din izvoare. Totuşi, această formă "scurtă"  era cunoscută în veacurile 16-17 în scrierile unor cărturari. Ea apare în lucrarea iezuitului Philippe Briet Parallela geographiae veteris et novae, publicată în 1675, care pe o hartă a Daciei notează, în dreptul cetăţii, Zarmigethusa, iar în text, oferă două variante: Sarmizogethusa seu Zarmigetusa. Din păcate, nu ştim care au fost izvoarele lui Briet în acest caz.  În hărţile cartografului Ortelius, care a trăit cu un secol înaintea lui Briet, numele cetăţii este Sarmisgetusa, tot cu o silabă lipsă.

Antroponime

Dacii aveau un singur nume şi redarea numelor unor personaje romane le ridică unele dificultăţi, deoarece romanii utilizau sistemul tria nomina, împrumutat de la etrusci. Astfel, Caius Antonius Hybrida este Caio Antonio, sau pur şi simplu Antonio, dar Fonteius Agrippa este Fontio Di Agrpa (cu omiterea lui i, v. placa nr. 011).  Cele mai multe antroponime dacice cunoscute din izvoare apar şi în plăci. Romalo îi identifică pe Dromichete, Burebista, Deceneu, Vezina, Diegis, Dapyx, Zyraxes, Oroles.

Numele care atrage atenţia în cea mai mare măsură este cel al lui Deceneu, redat cu consecvenţă Ceneo. Că este vorba de unul şi acelaşi personaj, nu încape îndoială, deoarece numele este întotdeauna însoţit de cuvântul cotopolo „preot” sau de sintagma megaso cotopolo „mare preot”. Cei care susţin ipoteza falsului, au văzut în "deformarea" numelui acestui personaj un argument sigur, căci "adevăratul" nume al marelui preot era bine cunoscut în sec. XIX, cel puţin din lucrarea lui Strabo, dacă nu şi din cea a lui Iordanes. Totuşi, în toate manuscrisele, în pasajul VII, 3, 11, se regăseşte tocmai forma din plăci.  Strabo era contemporan cu Deceneu. El îi notează astfel numele  (Keneos) în pasajul mai sus menţionat, dar în pasajul VII, 3, 5 în manuscrise apare forma Dekaineos. O a treia atestare, tot sub forma Dekaineos, există în cartea XVI, dar este ceva mai târzie, căci cele mai vechi manuscrise conţin doar cărţile I-X. Deci editorii s-au aflat în faţa a două forme diferite, din care trebuiau să aleagă una singură. Au ales forma Dekaineos, argumentând că ea se află şi la Iordanes (XI, 67). Însă se ştie bine că Iordanes l-a folosit pe Strabo ca izvor. Avem două variante: fie numele real era Keneos, dar, dintr-o eroare de copist, a apărut, de timpuriu, şi forma Dekaineos (poate printr-o contaminare cu o particulă de care putea să fi stat înaintea numelui), preluată de Iordanes, fie, dacă a existat un falsificator, acesta cunoştea variantele manuscrise, fapt cu totul  remarcabil, căci, până astăzi, nimeni nu a observat această formă (desigur, cu excepţia editorilor). Forma Keneos a circulat în cele mai vechi ediţii, neemendată, şi chiar în primele traduceri latineşti (sec. XV). Ea apare şi în geografia lui Philippe Briet, în sec. XVII, cu siguranţă preluată din traducerea latinească a Geografiei lui Strabo, făcută cu un secol înainte de către Xylander.  

Numele lui Burebista este redat ca Boerebiseto (şi o singură dată ca Bourebiseto). La Strabo numele regelui get este atestat de cinci ori, de trei ori cu oe, de două ori cu y (Byrebista). Această inconstanţă ar putea proba existenţa unui sunet necunoscut grecilor, pe care aceştia nu ştiau cum să-l noteze, neavând un semn specific în alfabet. Cele două epigrafe în care apare numele lui Burebista (decretul în cinstea lui Acornion, descoperit la Dionysopolis - Balcic (igr i, 13), şi o inscripţie din Mesembria - Nesebăr (igr i, 323) folosesc cea de-a doua formă, cu Y. O situaţie asemănătoare o prezintă numele regelui trac Rhoemetalces, numit Rimitalces sau Rymithalces în unele inscripţii, sau chiar dubletul Moesia - Mysia.

Neidentificat de către Romalo este numele lui Duras, prezent în mai multe tăbliţe sub forma Duro. În afară de căpeteniile cunoscute din izvoare, cele două genealogii (091 – de la Helis şi 058 – de la Sarmizegetusa) şi alte plăci ne furnizează un număr foarte mare de nume şi portrete de căpetenii gete neatestate în alte surse. Între personajele romane din tăbliţe se remarcă Fonteius Agripa, Luculus, Caius Antonius Hibrida, Cornelius Fuscus, Tettius Iulianus, Domitianus, Octavianus. Traian nu apare niciodată, ultimele evenimente părând să se refere la tratatul de pace cu Domiţian (anul 86). Antroponime greceşti recongnoscibile: Abariso, Antigoneo, Aristoteio, Kalisteio, Philipou, Lisimaky, Pietagorio.