Introducere | Structura limbii | Variaţia | Lexic | Câteva concluzii
Structura limbii
Fonetică
Limba din plăcile de plumb are un aspect oarecum straniu din pricina terminaţiei vocalice generalizate şi din pricina finalei -o, care predomină. Consoanele finale nu sunt tolerate decât extrem de rar şi numai în cuvinte străine (anepsios, tetaretos). Frecvenţa grupurilor consonantice este scăzută şi se remarcă un efort de rezolvare a acestora fie prin introducerea unei vocale, fie prin eliminarea unei consoane (dublete precum patelo/pantelo, copono/compono, Boerobisto/Boerobiseto, Berso/Beryso). Grupurile consonantice se regăsesc mai frecvent în cuvinte împrumutate (scripto, chiliarcho, chrono) şi în unele toponime (Sarmigetuso, Sargeto, Genuclo). În schimb antroponimele par să respecte structura silabică a limbii: Dacibalo, Bezino, Diegeo, Dapigeo, Cotizonio, Bazorio, Boerebiseto, Ceneo, Orolio, Zoraso etc.; Zamolxio face notă aparte, având un aspect oarecum străin. Deci această limbă pare să cunoască legea silabei deschise (consoană-vocală -- consoană-vocală), în opoziţie cu structura indo-europeană a rădăcinii (consoană-vocală-consoană): ma-to, ko-to-po-lo, ta-li-pi-ko, ro-to-pa-no, da-ci-ba-lo, be-zi-no, ko-po-no etc.
Că nu este vorba de o simplă găselniţă a unui falsificator nebun, o demonstrează felul în care sunt adaptate împrumuturile străine, din limbi indo-europene (în primul rând greacă şi latină), în care consoanele finale au un rol important. Aceste împrumuturi, care mai totdeauna se terminau în consoană, trebuiau ajustate fie prin eliminarea consoanei finale, fie prin adăugarea unei vocale: chiliarcho, basileo, chrono, adelpho, falangeo, Lokolo, Caio, Fusko, Adaneu şi chronoso, megaso, rumunuso, Adaneuse. Primul procedeu este folosit şi în Linearul B, care nota un dialect grecesc, dar, fiind silabar, era impropriu notării unei limbi indo-europene; înainte de a fi folosit pentru greacă, acesta notase, de bună seamă, o limbă neindo-europeană cu silabe deschise, asemenea limbii din tăbliţe. Cel de-al doilea procedeu este folosit în silabarul cipriot, care, de asemenea, înainte de a nota limba greacă, a notat o limbă necunoscută cu aceeaşi structură silabică deschisă. E inutil să reamintim că ambele silabare au fost descifrate la mijlocul secolului 20. În afară de limba cretanilor şi de cea a eteo-ciprioţilor, nu cunoaştem în Vechea Europă alte limbi cu această structură fonetică. Din punct de vedere tipologic, limbile polineziene sunt cele mai apropiate, având aceeaşi structură silabică deschisă, care împiedică sau limitează utilizarea desinenţelor, iar raporturile morfo-sintactice sunt exprimate prin topică şi auxiliare.
O astfel de structură silabică a limbii de substrat corespunde în mod neaşteptat structurii protoromânei, care a eliminat toate consoanele finale din latină, lucru care s-a mai întâmplat doar în centrul şi sudul Italiei, cu care româna formează aria romanităţii orientale. Este evident că această arie a respins orice consoană finală (nos>noi, tres>trei, mas>mai, cantas>cânţi/canti, homines>oameni/uomini). E adevărat, latina începuse deja să piardă consoanele finale, sub influenţa unor dialecte italice (în special umbrica şi falisca), dar le-a restabilit pe cale cultă. Sistemul desinenţelor consonantice reprezintă marca de bază a indo-europenităţii. Se admite, în general, că pierderea acestor consoane nu este rezultatul unei evoluţii interne, ci s-a făcut aproape întotdeauna sub influenţa unor limbi neindo-europene (vezi cazul hititei şi chiar al limbii greceşti). Este posibil ca româna veche şi italiana să fi ajuns să posede doar finale vocalice din pricina unui substrat neindo-european. În română, u final a subzistat multă vreme şi, abia după căderea lui, româna a devenit o limbă cu finale consonantice. Italiana însă este mai puţin flexibilă şi continuă să respingă finalele consonantice şi chiar şi grupurile consonantice complexe din cuvinte împrumutate. Protoslava, ajunsă la Dunăre, a pierdut şi ea toate consoanele finale, caz unic între limbile indo-europene vechi (româna este limbă indo-europeană de "gradul 2"). După unii lingvişti, acest fenomen s-a petrecut în urma unei puternice influenţe din partea protoromânei (bonfante 2001, enrietti 1985), fapt care ar proba forţa şi vitalitatea acestei structuri.
Limba din tăbliţe nu pare să cunoască diferenţa de cantitate, fapt demonstrat de utilizarea la întâmplare a semnelor omega şi omicron, însă pare să perceapă apertura vocalelor. Putem afirma că diferenţa de timbru era percepută în limba tăbliţelor, deoarece avem dovezi clare în modul de transcriere al unor nume străine. Astfel, i scurt din cuvintele greceşti şi latineşti era adesea perceput foarte deschis şi redat prin e: baseleo, chilearchio, minema (pentru basileus, chiliarchos, minima); alternanţa este foarte frecventă şi la cuvintele neîmprumutate: Ceneo/Cenio, biseca/bisica, cotopolio/cotopoleo. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu u scurt din latină, care este redat prin o în numele Locolo (=Luculus), şi în toate finalele latineşti adaptate de la -us la -o: Caio, Fusco, Antoneo (=Antonius). Faptul că vorbitorii limbii din tăbliţe percepeau foarte deschis vocalele scurte din latină şi greacă este o certitudine, iar fenomenul s-a întâmplat, evident, şi invers: grecii şi romanii au redat adesea prin vocale mai închise sunetele deschise din limba geţilor şi a dacilor. Astfel, de pildă, lat. Cumidava dintr-o inscripţie romană corespunde geticului Comieodabo din tăbliţe, ΝΑΠΟΥΚA de la Ptolemeu şi napucenses dintr-o inscripţie latină (CIL III 7996), alternând cu forma Napoca din alte izvoare, corespund lui ΝΑΠΟΚΟΕ din tăbliţe etc.
Morfosintaxă
Pentru a încadra o limbă într-o familie, morfologia reprezintă criteriul suprem, deoarece este segmentul cel mai stabil, mai impenetrabil. Vocabularul este mobil, împrumuturile se fac uşor, de pildă, aproape 75% din vocabularul limbii engleze este de origine romanică, însă morfologia sa încă mai conservă trăsăturile familiei germanice, aşa încât nu poate fi numită limbă romanică. La fel s-a întâmplat şi cu albaneza, care a împrumutat din latină multe cuvinte, dar nu s-a romanizat, păstrându-şi structura morfologică traco-iliră. Morfologia limbii din plăcile de plumb nu este indo-europeană. Prin urmare, nici limba nu este indo-europeană. Ce ar fi putut urmări un prezumtiv falsificator? În nici un caz să demonstreze o strânsă înrudire între latină şi substratul limbii române, căci morfologia latinească nu se regăseşte în plăci, decât extrem de rar, şi în nici unul din cazuri nu putem afirma că este vorba de un morfem latinesc sau de unul indo-european, împrumutat de la o altă limbă din această mare familie. Cuvintele care îşi găsesc paralele în latină nu sunt nici ele prea multe, şi puţine sunt din vocabularul de bază, aşa încât nici lexicul nu ne ajută, deci ideea că N. Densusianu ar fi autorul falsurilor este cu totul absurdă.
Care sunt principalele caracteristici care definesc ca neindo-europeană structura gramaticală a acestei limbi? În primul rând, legea silabei deschise care domină această limbă împiedică exprimarea raporturilor morfologice prin desinenţe. În al doilea rând, chiar şi eventualele desinenţe vocalice au fost înlăturate prin neutralizarea opoziţiei -a : -o în finala cuvântului. Ca urmare, nu avem mărci nici de gen, nici de număr, nici de caz, nici de persoană. Este posibil să existe un fel de flexiune internă, vizibilă în perechi precum mato/mateo, cotopolo/cotopolio, zabelio/zabelieo etc., dar paradigmele sunt deocamdată greu de stabilit. Modalitatea evidentă de exprimare a raporturilor morfo-sintactice o reprezintă cuvintele auxiliare şi topica: Dapigieo mato dou Genouklo “Dapyx rege al Genuclei”; Oktabio lo Segesto “Octavianus la Segestica”; do Tanathyo on Bononio “de la Tanatis la Bononia”; Boerebiseto on Sarmigetouzo “Burebista în Sarmizegetusa”; on kopono dou Zabelo “în templul lui Zabelo”. În câteva plăci târzii, din vremea lui Decebal, se remarcă o încercare de dezambiguizare prin folosirea unor mărci posibil latineşti: terminaţia -a pentru feminin (biseca, Sarmigitauza, armosa, daba) şi -u pentru masculin (cotopolu, chiliarchiu, Fuscu), pluralul în -i la masculin (daci, faţă de daco sau dacieo) şi în -e la feminin (un singur caz: talipice). Alţi câţiva formanţi cu aspect latinesc se întâlnesc la verb: sufixul nd, poate de gerunziu, morfemul to, poate de preterit, unele forme sigmatice, poate de aorist (traso, faxo). Totuşi, existenţa acestor mărci este cu totul insuficientă pentru a încadra genealogic această limbă în familia limbilor indo-europene, şi la fel de insuficientă pentru a decreta o înrudire între latină şi limba geto-dacilor. Diferenţele tipologice între aceste două limbi sunt atât de mari, încât orice înrudire genetică este categoric exclusă. Elementele de vocabular comune cu latina sunt numeroase, dar ele nu contribuie la încadrarea genealogică, deoarece lexicul este sectorul cel mai mobil al limbii (şi etrusca avea multe cuvinte latineşti, dar prin aceasta nu a devenit indo-europeană). Mai putem lua în calcul şi o a doua variantă, aceea a existenţei unor desinenţe în limba vorbită, dar care nu erau notate în scris. Totuşi, este greu de imaginat o asemenea situaţie, căci eliminarea acestor mărci gramaticale în scris cu greu şi-ar putea găsi o justificare.