Introducere | Structura limbii | Variaţia | Lexic | Câteva concluzii
Avem o limbă necunoscută. De fapt un corpus, deci un număr limitat de sentinţe şi contexte. Poate fi vorba de o limbă naturală, cândva vie, poate fi vorba de o limbă de cult, de un cod folosit doar în scris, poate fi vorba de o limbă artificială, creată cu scopul de a demonstra ceva, poate fi vorba de o simplă înşirare de secvenţe lipsite de sens, totul generat la întâmplare. Pentru a afla care din variantele de mai sus este adevărată, e nevoie de o analiză foarte serioasă a limbii, plecând de la convingerea că un astfel de exepriment merită făcut, fie chiar şi numai în beneficiul lingvisticii teoretice, şi nu de la ideea că o astfel de întreprindere este inutilă sau compromiţătoare. Din punctul nostru de vedere, un om de ştiinţă nu se compromite niciodată prin ceea ce face, ci doar prin faptul de a nu fi făcut ceea ce ar fi putut să facă, prin faptul de a nu fi avut curajul greşelii.
Este aceasta o limbă sau este o simplă aiureală? Este o limbă naturală, sau o limbă construită? În primul rând, orice limbă vie este un sistem şi fiecare element al său se defineşte prin raportare la celelalte elemente; deci, pentru a vedea dacă textele din plăci sunt generate la întâmplare sau sunt emanaţii ale unui sistem, trebuie să dovedim că există sau nu există relaţii între elemente, cu alte cuvinte, să descoperim structura. În al doilea rând, orice limbă naturală presupune variaţie, deci trebuie să dovedim că există sau nu există variaţie diacronică, diatopică, sau chiar diastratică şi diafazică. Aceste două coordonate - structura şi variaţia - reprezintă cheia definirii ca limbă naturală a inscripţiilor din plăci. Demersul trebuie să fie în primul rând sincronic şi descriptiv. Dacă este vorba de o generare aleatorie de secvenţe fonetice, acest lucru ar trebui să reiasă foarte repede, oricât de mare ar fi fost efortul născocitorului de a înşela aparenţele, căci nu există un sistem. Dacă este vorba de un cod construit în anume scopuri, acest lucru ar trebui să reiasă relativ repede, căci lipseşte variaţia naturală (variaţia artificială se identifică destul de uşor).
Dacă am stabilit că este vorba de o limbă naturală, se pune întrebarea care sunt metodele cele mai adecvate pentru a ajunge la sensul textelor. Seamănă situaţia de faţă cu cea cu care s-au confruntat descifratorii hieroglifelor, ai cuneiformelor sau ai linearului B? Romalo enumeră cele mai importante precedente, încercând să desprindă o metodă pe care să o aplice şi limbii din plăcile de plumb. Trebuie însă să punctăm două lucruri. Primul: în cazul de faţă nu este vorba de o scriere necunoscută, alfabetul predominant fiind cel grecesc. Există şi pasaje sau texte întregi scrise cu semne necunoscute, dar acestea nu totalizează mai mult de 20% din întregul ansamblu. Deci metodele aplicate în cazurile precedente pentru identificarea valorii fonetice a unui semn necunoscut, deşi valabilă şi în cazul de faţă, nu este fundamentală, căci semnele sunt deja cunoscute în foarte mare măsură [1]. În al doilea rând, istoria geto-dacilor este parte integrantă a istoriei Europei, civilizaţia lor a fost contemporană cu cea a lumii greco-romane, iar ei se numărau printre barbarii europeni care au atras adesea atenţia şi chiar admiraţia grecilor şi a romanilor. Daco-geţii au intrat cu adevărat în istorie târziu, şi datorită acestui fapt există destul de multe informaţii despre ei. Nu aceeaşi este situaţia egiptenilor, a hitiţilor sau a grecilor din epoca linearului B. Civilizaţiile lor au înflorit cu mult în urmă, când izvoarele externe care să scrie despre ei erau rare sau la mare distanţă. Prin urmare, în situaţia de faţă avem avantajul unei scrieri cunoscute, a unor referinţe externe numeroase, dar şi a unei limbi din care unele elemente s-au perpetuat cu siguranţă până astăzi. Asta nu înseamnă că raportarea la metodele anterioare nu este utilă, ci doar că trebuie să ţinem cont de specificul situaţiei de faţă.
Metoda pe care a utilizat-o Dan Romalo este cea etimologică, prin compararea cuvintelor din texte cu lexeme asemănătoare ca formă din alte limbi. După părerea noastră, rezultatele obţinute sunt relative, din mai multe motive. În primul rând, demersul lui Romalo a fost influenţat de premisele sale cu privire la apartenenţa genealogică a limbii şi la raporturile acesteia în diacronie cu limba română [2], cu alte cuvinte a pornit la drum subiectiv, cu unele prejudecăţi, căutând asemănări ale limbii acesteia cu latina, cu alte limbi indo-europene şi, în foarte mare măsură, cu româna. În al doilea rând, a fost influenţat şi constrâns de orizontul său lingvistic: a făcut raportări la franceza veche şi la engleza şi germana veche, dar nu şi la greacă, slavă, limbi baltice, alte limbi indo-europene sau direct la indo-europeana comună (în realitatea căreia nu crede; totuşi, reconstrucţia se face pe baza metodei comparative, care este extrem de riguroasă). În al treilea rând, a ignorat importanţa corespondenţelor (legilor), admiţând o prea mare variaţie fonetică, morfologică şi sinonimică, libertate asumată explicit (romalo 2005: 42), şi care a dus la scăderea gradului de rigurozitate a metodei aplicate. De pildă, a acordat sensul "apă" secvenţelor aeo, aepo, agua, eou, ako, apo, sensul "acum" secvenţelor acho, aku, na, nau, sensul „soţie” secvenţelor sotia, yxo, cel de „gură” secvenţelor osye, guro etc.), sau, din contră, a ignorat această variaţie tocmai atunci când era justificată (de pildă recunoaşte cuvântul sargeto ca hidronim, dar variantei sargecio îi atribuie sensul "tabără". Apoi, secvenţelor pentru care nu a găsit similitudini formale în alte limbi, le-a atribuit un sens care să contribuie la coerenţa texului (procedură pe care a numit-o "motivaţie semantică"), operaţie nu întotdeauna obiectivă, căci coerenţa textului fusese deja revelată prin metode relative, iar secvenţa rămasă era obligată să capete sensul pe care i-l impunea restul textului. În sfârşit, consecvenţa de care dl Romalo a dat dovadă în aplicarea metodei etimologice a lucrat uneori împotriva sa, deoarece, odată atribuit un sens unui cuvânt, dacă atribirea a fost eronată, ea s-a perpetuat în toate contextele, alterând şi constrângând decriptarea. Metoda etimologică necesită cunoaşterea unui foarte mare număr de limbi cu care să fie comparate lexemele din corpus, pentru a exista cât mai puţine dubii cu privire la veridicitatea comparaţiei, dar şi aşa, rezultatele sunt nesigure. Raportarea doar la unele limbi contemporane din vecinătate nu este suficientă, pentru că fiecare limbă are în urma sa o istorie de multe milenii, şi, de multe, ori, este adusă de vorbitorii săi de la depărtări mari. În cazul lui Romalo, numărul de limbi atrase în comparaţie a fost mic, fapt care l-a constrâns adesea la segmentări arbitrare ale textelor, scrise cel mai adesea în scriptio continua. De exemplu: font io diagr... " o fac pe aceea preoteasă" (prin comparaţie cu fr. diacre), în loc de Fontio di Agripa (referire la Fonteius Agrippa), în placa 027, grama tyio "tuia (pentru) scoarţă" (prin comparaţie cu lat. gruma "scoarţă"), în loc de gramatyio < gr. grammateus, în placa 013, do tana thyo on bono nio " de un tău de argăsit în locuinţă nouă" (prin comparaţie cu v.fr. tenner " argăsi", v.germ. wohnen " a locui"), în loc de do Tanathyo on Bononio (cu referire la toponimele Tanatis şi Bononia) în placa 123 etc. La acestea se adaugă şi calitatea scăzută a fotografiilor, care a dus nu de puţine ori la lecturi greşite, de exemplu anio neu, tradus "anul nou", în loc de Antoneu "Antonius (Hybrida)", în placa 118, xtaretos în loc de tetaretos în placa 107, yrachil în loc de trako în placa 091, on songeo tradus "în sânge", în loc de onsonteo în placa 069, zoa tradus "zona", în loc de noa, în placa 039, temnisoe "temniţă" în loc de tenisoe în placa 025, pud toreo "pod cu turnuri", în loc de pudyo rep..., în placa 015 etc. Instructiv este şi cazul limbii etrusce, care a fost comparată cu enorm de multe limbi (de la hitită şi armeană la aztecă şi maghiară), dar metoda etimologică a dat rezultate firave (bonfante 1995: 96).
Din punctul nostru de vedere, în absenţa unor texte bilingve care să ne ofere cheia decodării, există o singură metodă care poate produce rezultate sigure, la care se adaugă două metode auxiliare, folosite deja de Romalo. Este vorba de metoda internă (combinatorie sau a analizei distribuţionale), care a fost aplicată cu destul succes la limba etruscă, şi cu unele rezultate la linearul A. Dat fiind că nu avem o limbă în integralitatea sa, ci un corpus, şi dat fiind că această limbă nu este cunoscută a priori (decât într-o anumită măsură), o situaţie ca aceasta poate oferi un excepţional câmp de cercetare metodelor structuralismului, în primul rând analizei distribuţionale, care nu poate fi aplicată cu toată largheţea asupra limbilor cunoscute, decât prin eliminarea integrală a sensului din analiză şi descriere. Ar trebui aşadar să se inventarieze coocurenţele, să se analizeze relaţiile distributive şi să se stabilească tipurile şi clasele de distribuţie la toate nivele (fonetic, morfologic, sintactic, lexical). Romalo a aplicat empiric această metodă, în câteva cazuri, şi a obţinut rezultate sigure. De pildă, a observat că secvenţa cotopolo este urmată foarte frecvent de numele lui Deceneu, că nu este niciodată substituibilă (numele lui Deceneu nu este precedat decât de acest cuvânt), că mai poate fi urmată şi de numele lui Vezina sau de alte câteva nume proprii, că uneori este precedată de secvenţa megaso - posibil împrumut din greacă, şi, ştiind că Vezina şi Deceneu au deţinut funcţia de mare preot, şi că megas înseamnă în greacă "mare", a dedus că sensul secvenţei cotopolo trebuie să fie acela de "preot", deci a definit acest element prin raportare la elementele cu care intră în relaţie. Atunci când unul din elementele la care se face raportarea este deja definit prin raportări externe, ca în situaţia descrisă mai sus, sarcina este mult uşurată. În cazul textelor de pe plăcile de plumb, identificarea toponimelor şi a antroponimelor a constituit primul pas în munca lui Romalo, ele constituind primele secvenţe sigure din punct de vedere semantic. Definirea celorlaltor elemente se face în primul rând prin raportare la acestea. Cel mai mare neajuns al acestei metode este acela că furnizează valori destul de vagi. Din fericire însă, în cazul de faţă nu e vorba de o limbă absolut necunoscută şi lipsită de un cadru istoric şi cultural, ci cunoaştem nume, instituţii, relaţii, evenimente, chiar cuvinte şi structuri care s-au perpetuat în timp şi pot fi identificate în limba română. În plus, există un număr mare de ilustraţii care constituie un al doilea cod, care poate ajuta la decodarea celui dintâi. Prin urmare, putem folosi şi metode adiacente, care să nuanţeze şi complinească rezultatele metodei combinatorii.
Prima dintre metodele auxiliare are la bază presupunerea (cât se poate de logică, de altfel) că reprezentările foarte numeroase de pe plăci sunt descrise, "povestite" în texte, sau, invers, că textele constituie nişte explicaţii, glose, la imaginile respective. Avem, în realitate, două coduri, un fel de "bilingv", însă numai unul dintre ele este lingvistic. Reprezentarea unei scene - adesea cu multe detalii - limitează în mod fericit variantele între care trebuie să se aleagă în atribuirea unui sens unui cuvânt, unei sintagme sau unui enunţ. Nu de puţine ori, textele sunt distribuite în aşa fel pe plăci, încât să intre sub sau pe lângă figurile la care fac referire. Romalo a utilizat această metodă în unele cazuri, cu succes, dar în altele nu a ţinut cont de acest preţios indiciu, ceea ce a făcut ca unele decriptări ale sale să fie în discrepanţă cu imaginile de pe placa respectivă. De pildă, plecând de la interpretarea cuvântului rumuno drept „pro-romani”, şi nu „romani”, cum ar fi firesc, în piesa 065 se consideră că Decebal este surprins de pro-romani, care l-au trădat (e vorba în primul rând de Vezina şi de Diegis) şi îi este luat capul. Însă din imagine se vede clar că Decebal, reprezentat călare, se întoarce victorios dintr-o luptă cu romanii, purtând un signum capturat de la duşmani. El este întâmpinat de preoţi la intrarea în Sarmizegetusa. Cei consideraţi pro-romani sunt de fapt prizonieri romani, păziţi din spate de soldaţi daci. Uciderea lui Decebal în acest moment nu concordă cu celelalte izvoare. De asemenea, în piesa 094, Diegis şi Vezina sunt consideraţi trădători în interpretarea lui Romalo şi chemaţi la judecată de către Decebal, care ar fi fost mare preot în vremea lui Diurpaneus. Dar din ilustraţie rezultă cu totul altceva: cele două căpetenii par să se întoarcă victorioase dintr-o luptă împotriva romanilor, de la care au capturat două însemne de manipulus. Decebal, împreună cu preoţii, îi întâmpină pe cei victorioşi cu cununi. Personajul de pe tron este cu siguranţă Decebal, după iniţiala D. Atribuirea acestei iniţiale lui Diurpaneus de către Romalo nu este susţinută în text, unde numele acestui rege nu apare. Mai mult, chiar de o parte şi de alta a personajului aşezat pe tron este scris Mato Dacibalo.
În sfârşit, cum am amintit mai sus, de mare preţ este metoda "cvasi-bilingvelor", aplicată şi la limba etruscă (bonfante 1995: 97). Ea implică referinţe externe la situaţii şi modele asemănătoare - tipare, formule, contexte previzibile, sau realităţi cunoscute din alte surse. De pildă, se poate presupune că la sfârşitul inscripţiilor există o semnătură sau o formulă de încheiere, că în preajma numeralelor există termeni pentru unităţi temporale sau monetare etc. În cazul special al plăcilor de plumb, existenţa unui număr destul de mare de informaţii cu privire la istoria geţilor şi a dacilor este de maximă importanţă, chiar dacă sunt indirecte. Această metodă a fost aplicată cu succes de către Romalo, care s-a raportat la informaţii din alte surse (istoriografice, arheologice etc.), în special nume proprii, nume de funcţii, de instituţii, diverse raporturi între personajele identificate etc. De fapt, acesta a fost primul pas în demersul său, şi cel mai important, care i-a permis să opereze o primă segmentare a textelor. Totuşi, considerăm că, în marea lor majoritate, aceste informaţii externe sunt exacte şi trebuie să ţinem cont de ele (nu ni se pare plauzibil, de pildă, ca Decebal să fi fost ucis de Vezina şi de către fratele său, Diegis).
Rezumând, Romalo a încercat să decripteze textele fără să înţeleagă structura limbii în care au fost scrise. Fragilitatea metodei sale etimologice se datorează în primul rând faptului că această limbă nu are aspect indo-european şi (cel puţin în opinia noastră) asemănarea sa în structură cu latina nu este deloc sustenabilă (în schimb în lexic este destul de evidentă, dar acest lucru nu asigură o înrudire între latină şi limba geto-dacilor), iar el a plecat de la premisa indo-europenităţii şi a unei mari asemănări între cele două limbi [3]. Iar în al doilea rând, pentru că decriptarea s-a făcut oarecum "pe bâjbâite", cu multe aproximări şi fără să se întrevadă sistemul. Totuşi, rezultatele sale nu pot fi ignorate, însă trebuie validate prin compararea cu rezultatele produse de alte metode. Conştient de lipsurile metodei sale, autorul declară că lucrarea sa ar trebui să constituie în primul rând o provocare la ieşirea din indiferenţa de cel puţin un secol, manifestată faţă de aceste plăci, şi în al doilea rând, o provocare la contestarea ipotezelor de lucru şi a decriptărilor sale (romalo 2005: 288). Asumându-şi riscul ca întreprinderea sa să fie catalogată doar o felix culpa, Dan Romalo a făcut absolut tot ce i-a stat în putinţă, în trist contrast cu cei care, prin pregătirea lor, ar fi putut să facă mult mai mult, dar n-au făcut nimic.
Din punctul nostru de vedere, inventarierea elementelor pe baza analizei distribuţionale trebuie să premeargă decriptării, aceasta din urmă trebuind să fie în mod necesar o consecinţă a revelării sistemului. Desigur, nu înţelegem prin aceasta o succesiune cronologică strictă a celor două etape, ci o permanentă întâietate acordată analizei obiective şi înţelegerii structurii acestei limbi, care să aibă ca rezultat asocierea unor valori fiecărui element sau relaţii identificate. La asocierea acestor valori vor contribui şi metodele auxiliare (referinţele externe şi corelarea textului cu ilustraţia). După ce elementului identificat i s-a atribuit o valoare, abia atunci metoda etimologică poate proba şi valida asocierea făcută, prin apelul la comparaţia externă.
[1] Totuşi, Romalo a făcut şi unele erori, de pildă atribuirea valorii oiu secvenţei OY, care apare cu predilecţie în textele care nu cunosc semul V (care avea valoarea u), şi care în opinia noastră notează, la fel ca în greacă, vocala u. Plecând de la această atribuire eronată, Romalo consideră această secvenţă drept un sufix augmentativ, la fel ca în rom. căsoi, pisoi. Trebuie însă ţinut cont de faptul că în plăcile în care nu există semnul V, modalitatea de a-l nota pe u era tocmai prin OY, d. ex. placa 021, unde numele capitalei este notat SARMIGETOYZO, sau placa 120, unde sunt menţionate toponimele GENOYCLO, CARSEOY sau NOBYDOYN, de unde rezultă clar valoarea fonetică a lui OY.
[2] "Din motive atât lingvistice cât şi arheologice presupunerea că limba vorbită de geto-daci era de origine indo-europeană se impune cu cvasi-certitudine. Totodată se adoptă şi ipoteza de lucru - neverificabilă direct şi neacceptată de marea majoritate a romaniştilor - că limba română primitivă s-a dezvoltat direct din geto-dacă (s.a.), sub puternica presiune a latinei populare. În aceste condiţii criteriul etimologic amintit mai sus va fi aplicat în sensul segmentării textelor de pe plăci în cuvinte care să prezinte un maximum de asemănare, atât ca formă cât şi în sensul atribuit, cu cele din limba română în primul rând (...)" (romalo 2005: 41).
[3] Argumentele aduse în sprijinul asemănării între cele două limbi (şi, implicit, a anulării ideii de romanizare lingvistică aşa cum este concepută ea de majoritatea filologilor) sunt preluate de la N. Densusianu şi, în opinia noastră, nici unul nu stă în picioare. De pildă, faptul că poetul Ovidiu se plânge la un moment dat că a uitat să mai vorbească şi să scrie latineşte, şi că se teme să nu se fi strecurat în poemele sale cuvinte barbare, nu probează sub nici o formă o asemănare între cele două limbi. După şase ani de exil în care nu a avut cu cine să vorbască în limba sa maternă, este absolut normal ca poetul să nu mai fie sigur de limba sa. Fenomenul se petrece cu orice om plecat mai mulţi ani într-o ţară străină, şi care nu-şi mai foloseşte deloc limba maternă. În plus, cei care invocă acest vers, uită să amintească şi versurile în care Ovidiu se plânge că nimeni nu vorbeşte latineşte la Tomis şi că e nevoit să se înţeleagă cu localnicii prin semne, sau pe cele în care susţine că, după mai mulţi ani de şedere între barbari, a ajuns să le înveţe limba. Putem să mai pomenim inscripţia latinească în care este menţionat un INTERPREX DACORUM, care probează existenţa unor translatori folosiţi de romani pentru a comunica cu dacii, iar exemplele pot continua.